Michael Jackson în
propriile-i cuvinte
Ebony Interview
(Decembrie 2007)
Interviu
realizat de Bryan Monroe
*
Traducere şi
adaptare în L. Română, Mihaela A.R.
Stând pe canapea, alături de
Michael Jackson, priveşti imediat dincolo de aura simbolului enigmatic cu pielea
aproape translucidă şi îţi dai seama că această legendă afro-americană este mai
mult decât pare, mai mult decât un entertainer, mai mult decât un cântăreţ şi
un dansator. În postura de părinte a trei copii descoperim un bărbat matur,
încrezător şi autoritar care încă mai
are un uriaş potenţial creativ în el.
În decembrie 1982, Michael Joseph
Jackson a revoluţionat lumea muzicală, când pe scena pop a explodat “Thriller”,
un album excelent, ritmic, contagios, care a prezentat albilor talentul nativ
al semenilor de culoare şi a depăşit aproape orice înregistrare din industrie
la nivel mondial. Înainte cu 18 ani de giganticul proiect, Jackson păşea în lumea muzicală, la vârsta de numai 6
ani, împreună cu fraţii săi în trupa Jackson 5.
Astăzi, în primul său interviu acordat
după zece ani şi la cea de a 25-a aniversare a albumului Thriller, Jackson şi
Ebony au o conversaţie rară, intimă şi în exclusivitate despre cum a fost creat
Thriller, despre performanţa istorică de la Motown 25, despre rolul de părinte,
despre statutul industriei muzicale şi despre forţa din spatele creativităţii
sale.
Iată-l pe Michael Jackson, în
propriile sale cuvinte….
Bryan
Monroe: Cum a început totul?
Michael Jackson: Motown se pregătea să facă filmul The Wiz … şi s-a întâmplat ca Quincy Jones să fie cel care lucra la
coloana sonoră. Eu auzisem de Quincy. Când eram în Indiana, încă copil, tata
obişnuia să cumpere albume cu muzică jazz, aşa că îl ştiam ca muzician de jazz.
După ce am făcut acest film – ne-am apropiat destul de
mult în timpul filmărilor; m-a ajutat să înţeleg anumite lucruri, a fost ca un
tată pentru mine – l-am sunat – pentru că sunt o persoană timidă, mai ales
atunci, nici nu priveam oamenii în ochi atunci când vorbeau cu mine, nu glumesc
– şi i-am spus: Sunt gata să fac un
album. Crezi … ai putea să-mi recomanzi pe cineva interesat să-l producă sau să
lucreze cu mine? El a făcut o pauză: De
ce nu mă laşi s-o fac eu? Mi-am spus mie atunci: Nu ştiu de ce nu m-am gândit chiar eu la asta. Aşa că după ce el a
spus ce a spus eu am exclamat: Wow, ar fi
grozav. Ce este minunat în a lucra cu Quincy, este faptul că te lasă să-ţi
faci treaba. Nu se bagă.
Primul lucru cu care am venit la el, a fost materialul
de pe Off The Wall, primul nostru
album. Rod Temperton a apărut şi el în studio şi a venit cu acest “killer” – Temperton
este un tip mărunţel din Wurms/Germania – a venit cu acest …. ‘doop, dakka
dakka doop, dakka dakka dakka doop’, cu întreaga melodie şi partea corală, Rock With You. Am spus, Wow! Când am auzit-o, am spus: Ok, acum chiar trebuie să lucrez. De
fiecare dată Rod venea cu ceva, eu veneam cu ceva aşa încât am transformat
totul într-o mică competiţie ca între prieteni. Aşa îmi place mie să lucrez. Am
citit cum proceda Walt Disney, atunci când lucrau la Bambi sau la un alt film animat – aşezau un cerb în mijlocul
camerei şi îi lăsa pe animatori să se întreacă între ei, în diferite stiluri de
a-l desena. Acela care obţinea efectul care îi plăcea lui Walt, acela era ales.
Trebuia să concureze între ei, era un lucru prietenesc, dar era o competiţie,
pentru că solicita un mare efort. Aşadar, ori de câte ori Rod venea cu ceva,
veneam şi eu cu altceva, apoi iar el şi din nou eu. Aşa am creat acest lucru.
BM: Deci, după OffThe
Wall, în primăvara lui ’82, ai revenit în studio să lucrezi la Thriller.
MJ: După Off The Wall am avut acele piese number
1 de pe album - Don’t Stop ’Til You Get Enough,
Rock With You, She’s Out of My Life, Workin’ Day and Night – şi am fost
nominalizaţi la premiile Grammy. Dar nu am fost prea fericit de felul cum au
decurs lucrurile, pentru că mi-am dorit mai mult … am pus mult suflet în acel album.
BM: A fost un moment de tranziţie pentru tine?
MJ: O TRANZIŢIE
COMPLETĂ. De când eram încă un puşti, studiam compoziţia. Cel mai mult m-a
influenţat Tchaikovsky. Dacă asculţi opera Spărgătorul
de Nuci, vei vedea că fiecare piesă este formidabilă. Fiecare. Aşa că mi-am
spus: De ce n-ar fi şi un album pop la
fel…? – pe un astfel de album găseşti o singură piesă bună, iar restul
parcă ar fi pentru faţa a doua a discului. Şi oamenii le numesc “piese de
album”. Eu mi-am spus: De ce să nu fie
fiecare piesă un hit? De ce să nu fie fiecare piesă atât de grozavă, aşa încât
oamenii să îşi dorească să îl cumpere, chiar dacă nu este lansat ca extras pe
single. Aşa că, mereu m-am străduit să fac acest lucru. Ăsta a fost scopul
meu pentru următorul album. Asta a fost ideea. Am vrut să includă tot ce ne-am
dorit. Şi am lucrat din greu la asta.
BM: Deci, procesul de creaţie, ai chibzuit asupra lui
sau s-a întâmplat, pur şi simplu?
MJ: Nu,
am chibzuit destul. Deşi a venit totul, într-un fel împreună, în mod conştient,
a fost creat în acest univers şi odată ce s-a creat acea chimie, a apărut şi
magia. Aşa trebuie să se întâmple. E ca şi cum ai pune anumite elemente într-o
emisferă şi produci magie în alta. E ştiinţă. Şi când acolo mai sunt şi oameni
minunaţi, este pur şi simplu grozav. Quincy mi-a pus o poreclă: Smelly. Smelly vine de la… – şi Steven
Spielberg îmi spunea tot aşa. Revenind la poreclă – acum o să spun câteva
cuvinte urâte – nu ţi-ai imagina că aş vorbi urât, mai ales atunci. Atunci am
spus: Cântecul ăsta “duhneşte”. Asta
vroia să însemne că este un cântec atât de grozav încât te absoarbe. Aşa că
mi-au spus “Smelly”.
Dar da, lucrând cu Quincy a fost un lucru extraordinar. Te lasă
să experimentezi, să-ţi faci treaba şi este suficient de genial încât să nu intervină
în calea muzicii. Şi dacă există vreun element care trebuie adăugat, el îl va
adăuga. Şi aude chestiile astea minore. De exemplu în Billie Jean, am venit cu partea de bass a piesei, cu melodia şi
întreaga compoziţie. Dar ascultând-o, el a adăugat acel riff[1]
plăcut ….
Lucram la o piesă şi apoi ne întâlneam la el acasă şi
ascultam ce am lucrat. El spunea: Smelly,
las-o să-ţi vorbească. Eu spuneam: Ok.
El: Dacă piesa asta are nevoie de ceva,
îţi va spune. Las-o să-ţi vorbească. Şi am învăţat să fac acest lucru.
Secretul să fii un bun compozitor este să nu compui. Să nu te opui. Lasă
Divinitatea să se plimbe prin cameră. Iar atunci când am scris ceva care ştiam
că e bun, am îngenuncheat şi am mulţumit. Mulţumesc, Jehova!
BM: Când ai avut ultima dată acest sentiment?
MJ:
Păi, recent. Mereu compun. Când ştii că e bine, uneori simţi ca şi cum vine, se
apropie ceva, ca o gestaţie, o sarcină, ceva. Eşti emoţionat şi începi să te
simţi ca şi cum ceva ar creşte în tine şi iată, apare magia! Este ca o explozie
de ceva atât de minunat încât exclami de uimire, Wow! Asta e. Cam aşa lucrează în interiorul tău. Este un lucru
minunat. Este un univers în care poţi evada cu aceste 12 note ….
(Acum Michael ascultă o
versiune a piesei Billie Jean, pe iPhone…)
… Atunci când compun pornesc de la o versiune brută, doar
pentru a auzi linia corală şi pentru a vedea cât de plăcută este aceasta. Dacă
îmi place cum sună în forma respectivă, ştiu că va place şi altora… ascultă
asta, asta este făcută acasă. Janet, Randy şi cu mine… Janet şi cu mine: Whoo, Whoo … Whoo, Whoo…. Aşa fac eu,
fiecare piesă trece prin acelaşi proces. Este melodia, melodia este cea mai
importantă. Dacă melodia mă poate vinde şi îmi place cum sună în forma ei
brută, atunci trec la pasul următor. Dacă sună bine în capul meu, de obicei
iese bine. Secretul este să reuşeşti să transpui ceea ce este în mintea ta, pe
bandă magnetică.
Dacă iei un cântec ca Billie
Jean în care linia basului este proeminentă, este piesa dominantă, protagonistului
îi va lua foarte mult timp pentru a face caracterul riff-ului să fie exact cel
pe care îl doreşte, cel pe care îl auzi ca linie conducătoare. Ascultă, auzi
patru linii de bas aici, patru personalităţi diferite şi asta este ceea ce
construieşte caracterul. Dar munceşti şi foarte mult până ajungi aici.
BM:Un alt moment măreţ a fost performanţa de la Motown 25 …
MJ:
Eram în studio şi editam Beat It,
întâmplător la Studiourile Motown – plecasem de mult de la ei. Se pregătea o
aniversare a companiei iar Berry Gordy a venit şi m-a întrebat dacă particip la
spectacol iar eu i-am spus: Nu. I-am
spus nu. Am spus nu pentru că lucram la Thriller,
munceam să creez şi să construiesc ceva ce plănuisem să fac demult, iar el mi-a
spus: Dar este aniversarea… Şi i-am
spus cam aşa: Voi participa, dar o voi
face doar dacă mă laşi să interpretez o piesă care nu aparţine companiei
Motown. Ce piesă?, a întrebat el.
Billie Jean, am spus eu. Iar el a
spus: Ok, în regulă. Chiar mă laşi să
cânt ‘Billie Jean’?, am întrebat eu. Iar el a spus: Da.
Aşa că am reptetat
coregrafiile şi ţinutele cu fraţii mei, pe potpuriul interpretat cu ei. Şi în
plus, trebuia să lucrăm şi cu cameramanii, pentru a stabili unghiurile de
filmare.
Am regizat şi am editat tot ceea ce am făcut eu. Fiecare
cadru pe care îl vezi este al meu. Lasă-mă să îţi spun de ce am făcut aşa.
Aveam cinci, nu, …. şase camere. Atunci când performezi – şi nu îmi pasă ce
prestezi – dacă nu se prinde ceea ce trebuie, oamenii nu vor vedea ce trebuie.
Este mediul cel mai egoist din lume. Filmezi ceea CE vrei ca oamenii să vadă,
CÂND vrei să vadă, CUM vrei să vadă, alegi juxtapunerea pe care vrei ca ei să o
vadă. Tu eşti cel care creează totalitatea impresiilor a ceea ce prezinţi, din
unghiul tău şi din cadrele tale. Pentru că eu ştiu ce vreau să văd. Ştiu unde
vreau să conduc audienţa şi ştiu şi unde vreau ca ea să se întoarcă. Cunosc
emoţia pe care am simţit-o atunci când am performat ceva şi încerc să redau
aceeaşi emoţie atunci când editez materialul.
BM: Cât timp ţi-a luat să creezi toate aceste elemente?
MJ: De
când eram puşti, cu fraţii mei. Tata obişnuia să spună: Arată-le Michael, arată-le!
BM: Au fost vreodată geloşi din cauza asta?
MJ:
Nicioadtă nu au arătat-o, dar trebuie să fi fost greu, pentru că eu niciodată
nu am încasat-o în timpul repetiţiilor sau exersărilor. (Râde) Până la urmă
mi-o luam şi eu când făceam probleme. (Râde) Serios, atunci mi-o luam şi eu.
Când repetam, tata stătea cu o curea în mână. Nu puteai greşi. Tata era un
geniu atunci când venea vorba de felul în care ne învăţa să ne comportăm pe
scenă, cum să lucrăm cu publicul, să anticipăm ce trebuie să facem în momentul
următor sau niciodată să nu lăsăm publicul să afle că avem vreo suferinţă sau
că ceva nu ar merge bine. În privinţa asta a fost nemaipomenit.
BM: Este ca şi cum nu ai avea deloc simţul propriei
afaceri, dar ştii cum să controlezi un întreg pachet afaceristic?
MJ:
Absolut. Tata, experienţa; am învăţat foarte multe de la tata. Când era tânăr
avea o trupă numită The Falcons. Veneau adesea la noi acasă şi cântau tot
timpul, aşa că mereu cântam şi dansam. Este o latură culturală, toţi oamenii de
culoare fac asta. Dai la o parte toată mobila, porneşti muzica … şi când vine
trupa, toată lumea se mută în mijlocul camerei; şi începi să faci ceva. Mi-a
plăcut chestia asta.
BM: Copiii tăi fac şi ei asta, acum?
MJ: Da,
şi ei dansează, dar sunt cam timizi. Uneori, o fac pentru mine.
BM: Vorbind de producţie: MTV-ul nu difuza artiştii de
culoare. Cât de greu a fost lucrul acesta pentru tine?
MJ: Au
spus că nu difuzează (artişti de culoare). Mi-au zdrobit sufletul, dar totodată
au aprins ceva. Mi-am spus: Trebuie să
fac ceva… ceva care să nu poată refuza… Refuz să fiu ignorat. Şi da: Billie Jean, au spus ei, nu vrem să o difuzăm.
Dar când au
difuzat-o, a dărâmat recordul. După care, mi-au cerut TOT ce aveam. Ne băteau
la uşa casei. Apoi a apărut Prince. I-a deschis uşa şi lui Prince şi celorlalţi
artişti de culoare. Difuzau 24 de ore de heavy-metal, într-un potpuriu continuu
de imagini nebuneşti….
În trecut, au
venit de atâtea ori la mine şi mi-au spus: Michael,
dacă nu erai tu, nu mai era nici un MTV. Asta mi-au spus, personal, de
nenumărate ori. Cred că la vremea aceea nu au auzit … dar sunt sigur că nu au
făcut-o din răutate (râde).
BM: Asta chiar a dat naştere la epoca video-clipurilor
moderne….
MJ: Obişnuiam să mă uit
la MTV. Fratele meu (Jackie) – n-o să uit niciodată - a venit şi mi-a spus: Michael, trebuie să te uiţi pe postul ăsta. Oo, Doamne, este cea mai
bună idee. Transmit muzică 24 de ore din 24… 24 de ore pe zi! Aşa că am
spus: Ia să văd.. Şi m-am uitat. Am
văzut cum se desfăşurau lucrurile şi mi-am spus – dacă ar ridica cele
prezentate la valoarea divertismentului, dacă ar oferi o poveste, ceva mai mult
dans, sunt sigur că oamenilor le-ar place mai mult. Deci, atunci când eu voi
face ceva în direcţia asta, trebuie să fie o poveste – cu o introducere, un
cuprins şi un final – aşa încât să poţi urmări un fir continuu. Şi dacă vrei să
vezi valoarea divertismentului în treaba asta, povestea trebuie să te determine
să te întrebi ce urmează, ce se va întâmpla. Aşa că, atunci când am început să
experimentez lucrurile astea cu Thriller,
The Way You Make Me Feel, Bad şi Smooth Criminal am vrut regie şi scenariu.
BM: Ce părere ai despre statutul video-clipurilor muzicale
şi cel al muzicii de astăzi?
MJ:
(Industria) se afla la o răscruce. Are loc o transformare. Oamenii sunt
confuzi, nu ştiu ce se va întâmpla, nu ştiu cum să distribuie şi să vândă
muzica. Cred că Internetul a aruncat lumea într-o adevărată buclă. Pentru că
este atât de puternic, iar copiii îl iubesc atât de mult. Întreaga lume se află
în vârful degetelor lor, în poala lor. Orice doresc să ştie, oricine doreşte să
comunice cu cineva, orice muzică, orice filme … Lucrul ăsta i-a antrenat pe
toţi într-un cerc, într-o buclă. În clipa asta, toate aceste produse Starbucks şi Wal-Mart, nu ştiu dacă aceasta este soluţia. Eu cred că soluţia
este doar muzica măreaţă, fenomenală. Doar aceea atinge masele. Cred că oamenii
încă mai caută. Nici despre o revoluţie muzicală nu este vorba. Dar când apare,
oamenii vor fi în stare să dărâme zidul pentru a o avea. Vreau să spun că
înainte de Thriller, a fost acelaşi
lucru. Oamenii nu mai cumpărau muzică. Iar Thriller
i-a adus înapoi în magazine. Deci, când se întâmplă, se întâmplă.
BM: Cine te impresionează?
MJ: De
departe din punct de vedere artistic, cred că Ne-Yo se descurcă minunat. Dar
are şi un simţ foarte Michael Jackson. Asta îmi place la el. Pot spune că este
un tip care înţelege ce înseamnă să compui.
BM: Lucrezi cu vreunul din aceşti artişti tineri?
MJ:
Sigur. Întotdeauna am fost omul momentului, nu contează dacă tipul este poştaş
sau spală podele. Dacă este vorba de un cântec bun, atunci este bun şi gata.
Cele mai multe idei ingenioase vin de la oamenii obişnuiţi, care spun pur şi
simplu: De ce nu încerci asta sau nu faci
asta. Dacă este o idee bună, trebuie să o încerci. Chris Brown este
minunat. Akon, este un artist minunat.
Întotdeauna am vrut să fac muzică, care să inspire sau
să influenţeze şi altă generaţie. Vrei să trăieşti ceea ce creezi, indiferent
că eşti sculptor sau pictor sau muzician. Aşa cum a spus Michelangelo: Creatorul va pieri, ştiu asta, dar lucrarea
lui va dăinui. Asta te scapă de la moarte. De aceea încerc să-mi pun sufletul
în ceea ce fac. Şi aşa simt şi eu. Mă dedic cu totul muncii mele. Vreau să
dăinuie.
BM: Cum e să ştii că tu ai fost cel care a schimbat
cursul istoriei? Te gândeşti la asta?
MJ: Da,
mă gândesc, serios. Sunt mândru că (noi) am deschis uşi care au deschis multe
drumuri. Mergând în jurul lumii, în turnee, pe stadioane, acolo vezi influenţa
muzicii. Când priveşti de acolo de pe scenă, atât de departe cât poate ochiul
tău să privească, vezi oameni. Iar ăsta este un sentiment minunat, dar care
vine şi cu multă durere, multă durere.
BM: Cum aşa?
MJ: Atunci
când eşti în vârful piramidei, când eşti un pionier, oamenii vin la tine. Aşa
stă treaba, cine este în vârf, este căutat, toţi vor să ajungă la el. Dar sunt
recunoscător pentru toate înregistrările care au dărâmat atâtea recorduri, pentru
cel mai mare album, pentru toate acele piese number 1. Sunt recunoscător. Sunt
un tip care obişnuia să stea în living şi să-şi asculte tatăl cântând Ray
Charles. Mama obişnuia să mă trezească la ora 3 dimineaţa: Michael, e la televizor, e la televizor! Alergam la televizor să-l
văd pe James Brown. Şi atunci am spus: Asta
vreau să fac şi eu.
BM: Să ne aşteptăm la mai mult de la Michael Jackson?
MJ: În
clipa asta am compus mult material. Stau în studio zilnic. Cred – asemeni
produselor rap care apar acum – mereu am simţit că unei structuri melodice îi
trebuie mult mai mult să devină universală pentru că nu toată lumea vorbeşte
limba engleză (râde). Iar tu eşti limitat la ţara ta. Dar atunci când ai o
melodie şi toată lumea fredonează acea melodie, atunci devine universală. Se
fredonează şi în Fraţa şi în Orientul Mijlociu, pretutindeni. Trebuie să
reuşeşti să o faci să fie fredonată, de la fermierul din Irlanda la doamna care
spală toaletele în Harlem. Trebuie să reuşeşti să o faci să fie fredonată.
BM: Deci, acum ai aproape 50 de ani. Crezi că vei mai
face acelaşi lucru şi la 80?
MJ:
Adevărul este că, ummm, nu. Nu cum a făcut-o James Brown sau Jackie Wilson, care
s-au distrus alergând întruna de colo-colo. După părerea mea, James Brown trebuia să o lase mai moale, să se mai
relaxeze şi să se bucure de roadele muncii lui.
BM: Vei mai pleca în turneu?
MJ: Nu
mă interesează turneele lungi. Dar ceea ce îmi place la turnee este că îţi
ascut abilităţile. Asta îmi place şi pe Broadway, de aceea actorii revin pe
Broadway, pentru a-şi ascuţi abilităţile artistice. Pentru că asta se întâmplă.
Durează ani ca cineva să devină un mare entertainer. Nu poţi scoate un om din
obscuritate, să-l arunci acolo în luminile rampei şi să te aştepţi ca acea persoană
să poată concura cu alta. Nu va merge. Iar publicul ştie, îşi dă seama imediat.
Felul în care gesticulează, felul în care îşi mişcă trupul, felul în care se
foloseşte de microfon sau felul în care se înclină. Publicul îşi dă seama
imediat.
Stevie Wonder este un profet muzical. Este un alt om căruia
trebuie să îi acord credit. Obişnuiam să îmi spun: Vreau să compun mai mult. Obişnuiam să-i urmăresc pe (producătorii)
Gamble şi Huff, pe Hal Davis şi Corporaţia compunând toate acele hit-uri pentru
Jackson 5 şi brusc am vrut să studiez anatomia procesului. Ce obişnuiau ei să
facă, era să ne cânte după ce finalizau materialul. Chestia asta mă supăra
pentru că îmi doream să-i văd producând. Aşa s-a întâmplat cu ABC, după ce a fost gata sau cu I Want You Back sau cu The Love You Save. Am vrut să
experimentez totul.
Deci, Stevie Wonder mă lase să stau în studio, exact ca o
muscă pe perete. Aşa am văzut cum a fost făcut albumul Songs in the Key of Life şi unele din piesele de aur. Stăteam cu
Marvin Gaye şi … puteau fi şi oameni care veneau la noi acasă şi care jucau
baschet cu mine şi cu fraţii mei la sfârşit de săptămână. Tot timpul eram
înconjuraţi de oameni. Aşadar atunci când poţi vedea, cunoaşte anatomia şi
structura felului în care funcţionează totul, este pur şi simplu minunat.
BM: Deci, ai performat pe scena lumii. Cum ţi se pare
lumea astăzi?
MJ: Mă
îngrijorează fenomenul încălzirii globale. Ştiu că va veni, dar îmi doresc ca
interesul să fie îndreptat mai curând spre oameni. Niciodată nu este prea
târziu. Este descris ca un tren super-rapid; dacă nu îl vom opri, nu-l vom mai
opri niciodată. Sau va trebui să-l reparăm, acum. Asta încercam să spun în
piese ca Earth Song, Heal The World, We
Are The World. Compunând astfel de piese am încercat să trezesc conştiinţa
oamenilor. Îmi doresc ca oamenii să asculte fiecare cuvânt.
BM: Ce
părere ai despre următoarea cursă prezidenţială? Hillary sau Barrack?
MJ:
Să-ţi spun adevărul, nu urmăresc astfel de lucruri. Noi am fost crescuţi … noi nu
căutăm un om care să repare problemele lumii întregi, nu. Pentru că nimeni nu
poate aşa ceva. Aşa văd eu lucrurile. Totul depinde de noi toţi, nu de unul
singur. Iată, noi nu putem controla pământul dar acesta se poate cutremura. Nu
putem controla mările dar acestea pot crea acele valuri tsunami. Nu putem
controla cerul dar acesta poate declanşa furtuni. Eu îmi doresc să se facă mai
mult pentru bebeluşi şi pentru copii, să fie ajutaţi mai mult. Asta ar fi
minunat, nu-i aşa?
BM: Vorbind despre bebeluşi, din postura de părinte în
care eşti acum să ne întoarcem în urmă cu 25 de ani. Care este diferenţa între
Michael, cel de atunci şi Michael, cel de acum?
MJ: Acel Michael este probabil
acelaşi cu cel de acum. Am vrut doar, să realizez anumite lucruri mai întâi.
Dar întotdeauna am avut acest lucru în cap, ca un remorcher, să am şi să cresc
copii. Mă bucură foarte mult.
BM: Ce
părere ai despre toate lucrurile care se scriu despre tine şi pe care le
citeşti în presă? Cum te simţi în privinţa asta?
MJ: Nu le dau atenţie. După părerea mea aş numi-o ignoranţă.
De obicei nu se bazează pe fapte reale. Se bazează pe, ştii tu, mituri. Pe
tipul pe care nu îl poţi vedea. Fiecare vecin are câte un tip pe care nu îl
poate vedea, aşa că începe să-l bârfească. Apoi, vezi aceste poveşti despre el,
doar mituri că ar fi făcut asta sai aia. Oamenii sunt nebuni!
Tot ce vreau este să fac
muzică frumoasă.
Revenind la Motown 25, unul dintre lucrurile care
m-au atins cel mai tare a fost că după prestaţie… . Nu voi uita niciodată, în
culise erau Marvin Gaye, Temptation şi Smokey Robinson şi fraţii mei care m-au
îmbrăţişat şi m-au sărutat şi m-au luat în braţe. Richard Pryor a venit direct
la mine şi mi-a spus (cu voce scăzută): Acum,
asta afost cea mai grozavă performanţă pe care am văzut-o vreodată. Asta a
fost răsplata primită. Aceştia erau oameni care, atunci când eu eram doar un
puşti din Indiana, îi ascultam – pe Marvin Gaye, pe Temtations – şi pentru
faptul că m-am bucurat de aprecierea lor, pentru mine a fost o adevărată
onoare. Apoi, în ziua umrătoare a sunat Fred Astaire şi mi-a spus: Te-am urmărit seara trecută şi am
înregistrat programul şi astăzi de dimineaţă, te-am urmărit din nou. Te mişti
al dracului de bine. Ai lăsat publicul cu gura căscată aseară. Mai târziu,
când m-am văzut cu Fred Astaire, a făcut chestia asta cu degetele (a realizat
un mic moonwalk cu două degete în palma întinsă). Îmi amintesc prestaţia atât
de clar şi îmi amintesc că am fost atât de supărat pe mine însumi, pentru că nu
a ieşit aşa cum am vrut. Am vrut să fie mai mult. Dar nu m-am supărat până ce
nu am terminat. În spatele scenei era un puşti, evreu, îmbrăcat în costum,
stătea şi se uita la mine şi mi-a spus (cu vocea plină de uimire): Cine te-a învăţat să te mişti aşa?
(Râde) Iar eu i-am răspuns: Cred că
Domnul … şi repetiţiile.
[1]
RIFF s. n.
(jaz) frază muzicală simplă și foarte ritmată; motiv care se repetă ca fundal
sau ca temă principală; mod de construcţie melodică specific folclorului negru.
În spatele
scenei cu Michael Jackson
Ebony
(Decembrie 2007)
Traducere şi adaptare în L. Română, Mikael A. Dobrescu
Revista Ebony a discutat cu Michael şi echipa lui timp de aproape opt luni, în 2007, în legătură cu o şedinţă foto şi un interviu care urmau să fie publicate în acelaşi an; până când s-a stabilit ca dată finală a şedinţei luni, 24 septembrie 2007.
Cu o seară înainte, duminică, Michael şi fiul său Prince Michael II, au sosit la hotel şi au analizat îmbrăcămintea pentru şedinta foto, care fusese selectată de stilistul Phillip Bloch. Costumele alese erau creaţii ale designerilor Roberto Cavalli, Valentino, Yohji Yamamoto, Hugo Boss, Cesare Paciotti şi alţii. În plus, aveam bijuterii cu diamante în valoare de aproximativ 2 milioane $, de la creatorii Jacob, H. Stern şi Lorraine Schwartz.
Luni dimineaţa, am ajuns la Muzeul Brooklyn în jurul orei 9. De obicei, muzeul a închis pentru public lunea, dar ni s-a permis să folosim locaţia pentru şedinţa istorică cu Michael, care a început pe la ora 3 p.m.
În timpul şedinţei, am avut un Michael relaxat, pe fundalul muzicii lui – PYT, Billie Jean, Human Nature – care răsuna printr-un sistem audio şi chiar ne-a arătat câteva dintre mişcările lui de dans. După cinci schimbări de costume şi şase ore de fotografii memorabile, Michael a mulţumit echipei şi s-a întors la hotel, chiar la timp ca să-şi culce copiii.
În ziua următoare, am ajuns la hotelul lui în jurul prânzului, pregătiţi pentru interviu. Timp de o oră şi jumătate, Michael Jackson ne-a împărtăşit gândurile şi pasiunile sale, ne-a povestit despre cum a creat Thriller, despre MTV şi videoclipurile muzicale, despre Dumnezeu, despre ce înseamnă pentru el să fie tată şi despre situaţia industriei muzicale din ziua de azi. Interviul, ca şi fotografiile, au apărut în ediţia din decembrie 2007 a revistei Ebony.
Între timp, mai mult de 200 de cititori din toata lumea ne-au scris la redacţie, întrebându-ne despre şedinţa foto, despre interviu şi despre star. Iată câteva dintre aceste întrebări, la care a răspuns o parte din echipa Ebony – vicepreşedintele Bryan Moore, directorul de creaţie Harriette Cole şi senior editorul Joy Bennett – care au fost cu el în acele trei zile.
Cum ati obţinut interviul cu Michael? A fost uşor?(Marni, Australia)
Bryan Moore: Datorită celor aproape 40 de ani de relaţii dintre Johnson Publishing Company (proprietarul revistelor Ebony şi Jet din Chicago) şi familia Jackson, o relaţie care a început când Michael făcea parte din Jackson Five, ştiam că, dacă şi când Michael ar fi fost pregătit să revină pe scena lumii, cei mai potriviţi să anunţe asta ar fi fost Ebony. Am discutat cu echipa lui în Washington, D.C., timp de opt luni şi Michael însuşi a cerut ca Ebony şi Jet să aibă prima copertă şi primul interviu cu el, după ani de absenţă.
Va face Michael Jackson un turneu mondial? (Dusty, Irlanda)
Bryan Moore: Michael nu a spus clar dacă şi când va mai face un turneu, dar a fost ezitant atunci când a vorbit despre o altă serie de concerte mondiale. Nu-mi plac turneele lungi, ne-a spus în interviu. Nu-şi doreşte să îmbătrânească dând concert după concert, zburând de la un mega-stadion la altul. Nu aşa cum au făcut James Brown sau Jackie Wilson. Ei au continuat să alerge de colo-colo, distrugându-se. Mi-aş fi dorit ca James Brown să o fi lăsat mai moale, să se fi relaxat şi să se fi bucurat de rezultatele muncii lui.”
Care a fost unul dintre cele mai memorabile momente din timpul interviului? (Carl, Florida)
Bryan Moore: A fost foarte interesant să-i vedem reacţia atunci când am pus pe laptopul meu o înregistrare cu faimoasa lui performanţă de la Motown 25; şi mai târziu i-am pus să asculte pe iPhone o versiune demo a melodiei Billie Jean, şi am vorbit despre asta. Pe cât de încântat a fost să-şi aducă aminte de momentele acelea, pe atât a fost de stânjenit să vorbească despre performanţele lui. Şi în mod clar, e fascinat de noua tehnologie :)
E la fel de uimitor în dans, ca înainte? (Gabriella, Anglia)
Bryan Moore: Pentru un om de aproape 50 de ani, e incredibil de mlădios. Ne-a arătat unele dintre mişcările lui clasice, în timpul şedintei foto – în special lovitura cu piciorul. Da, încă le are cu dansul, şi încă foarte bine.
Când iese un nou CD? (K. Hall, Alabama)
Joy Bennett: Nu ştim sigur. Michael
ne-a spus în repetate rânduri că scrie şi înregistrează în studio, în fiecare
zi. De asemenea, ne-a spus că el crede ca are mai multe hituri în pregătire.
Nici el, nici echipa lui nu au confirmat o dată, dar ne aşteptăm la o lansare,
în prima parte a anului 2008.
E foarte timid?(Stacie, New York)
Joy Bennett: Nu, surprinzător, nu e foarte timid. Nu a purtat mască, nici mănuşi, şi a răspuns la întrebări direct şi la obiect.
S-a discutat despre culoarea pielii lui. E cea mai albă persoană care a apărut vreodată pe coperta Ebony? (Mae, Asia de SE)
Joy Bennett: Nici vorbă, actorul Carroll O’Connor a fost pe coperta Ebony cu personajul întruchipat de el, Archie Bunker, în iunie 1972. Dar să fie clar, deşi pielea lui e neobişnuit de albă, datorită unei afecţiuni numite vitiligo, Michael este 100% afro-american.
Cred că America încă nu a înţeles pe deplin influenţa şi poziţia lui Michael la nivel internaţional. Poţi să întrebi pe cineva care a crescut într-o comunitate mică din Norvegia, sau pe cineva care a crescut în Africa, şi cunosc numele lui, îi cunosc muzica. Am câteva întrebări. Cine i-a ales costumele pentru şedinţa foto? Le-a ales stilistul şi au fost aprobate de Michael? De ce aţi ales acest muzeu? A fost locaţia hotărâtă de Michael? (Annette, Norvegia)
Harriette Cole: Michael a dorit să fie fotografiat într-un decor artistic iar cei de la Muzeul Brooklyn au acceptat cu bucurie. Am pozat într-un loc unde se întâlnesc istoria antică şi cea contemporană, şi fost înalţător să ne aflăm în acel loc. În privinţa garderobei, am lucrat cu stilistul Phillip Bloch, pentrru a stabili conceptul, apoi el şi echipa lui au fost la cumpărături. Noi ne-am dorit ca Michael să arate extrem de elegant şi veşnic tânăr pentru copertă. Am găsit un număr de “look”-uri care sa ilustreze asta şi i le-am prezentat lui Michael. El a decis ce anume dorea să poarte – au fost mai multe costume decât am avut noi timp să pozăm :) Michael Jackson era perfect pentru orice i-am fi dat să îmbrace. A fost foarte distractiv să lucrăm cu cineva care arată nemaipomenit, care ştie să se mişte şi care se înţelege cu camera. A fost magic!
Puteţi să ne daţi câteva detalii legate de felul în care îşi alege Michael accesoriile pentru fiecare costum? (Michelle)
Harriette Cole: Aflasem înainte de şedinţă că Michael iubeşte bijuteriile, mai ales diamantele – de fapt, broşele cu diamante. Aşa că Phillip şi echipa lui au cumpărat accesorii de la unii dintre cei mai renumiţi bijutieri din lume. Şi aşa am cheltuit mai mult de 2 milioane $ pe bijuterii pentru şedinţa aceea, din consideraţie pentru Michael.
S-au simţit intimidaţi, cei care au lucrat cu Michael la interviu sau la şedinta foto? Cum a interacţionat el cu echipa voastră? (Samantha & Michelle)
Harriette Cole: Ce am iubit cel mai mult la lucrul cu Michael Jackson a fost felul lui atât de frumos în care s-a purtat cu toată luma. A fost la fel de amabil cu operatorul, cu paznicul şi cu angajaţii muzeului. S-a asigurat că i-a mulţumit fiecărei persoane care a fost de faţă, atunci când s-a terminat şedinţa. A fost generos şi binevoitor. Dacă unii s-au simţit intimidaţi de el? Nu ştiu dacă ăsta e cuvântul potrivit. Mai degrabă, cred că unii dintre cei de faţă au fost hipnotizaţi. Unii se ciupeau, ca să se convingă că se aflau de-adevăratelea în prezenţa Regelui Pop.
Michael arată mai sănătos şi mai fericit ca oricând, în ultimii ani. În timpul petrecut de voi cu Michael, aţi simţit că îşi doreşte să se întoarcă şi să reinventeze din nou industria muzicală? Lumea îi aşteaptă cu sufletul la gură următoarea mişcare, dar am impresia că el nu realizează cât de mult e aşteptat şi dorit pe scena muzicală. (Robert)
Harriette Cole: În mod cert, Michael părea sănătos şi fericit – mai mult decât atât, mulţumit. Avea o pace interioară care era de-a dreptul palpabilă. Părea să se simtă confortabil în propria-i piele. Nu-i vorbă, are un corp pentru care orice femeie sau bărbat ar face moarte de om. La 49 de ani, are un trup zvelt de dansator, ca urmare a exerciţiilor susţinute şi a disciplinei. Dacă ar putea să revină pe scenă? Evident, pare suficient de puternic. Ştim, de asemenea, că este foarte activ în creaţia de studio. Ne-a spus că el călătoreşte cu un reportofon, pentru ca oricând îi vine inspiraţia, să înregistreze şi mai târziu să poată reflecta. Ne-a mai spus că mulţi artişti din ziua de azi nu ajung la esenţă, ca sa-şi creeze propria muzică unică, originală. El consideră că e vremea descoperirilor. Asta ar include, evident, o descoperire a lui Michael Jackson – sau ar trebui să spun o “redescoperire” a lui.
Spuneţi-ne despre Blanket, acest copilaş misterios. Cum vi s-a părut? E bine-crescut? Cum sunt tatăl şi fiul împreună? V-aţi putut da seama ce fel de părinte e Michael, din ceea ce aţi văzut? (Melissa, Filipine)
Harriette Cole: Nu i-am cunoscut pe cei doi copii mai mari ai lui Michael. Fiica lui, Paris, are 9 ani iar celălalt fiu, Prince Michael, are 10. Blanket a fost incredibil de bine-crescut când am fost noi de faţă, ceea ce spune multe despre un copil de 5 ani. Este, evident, foarte apropiat de tatăl lui. Au intrat ţinându-se de mână şi s-au despărţit numai când amândoi s-au acomodat cu decorul. Aptitudinile de părinte ale lui Michael sunt de lăudat. Fără multe cuvinte, cu gesturi foarte subtile, el i-a oferit copilului disciplină, îndrumare şi sprijin. De asemenea, este evident că Michael doreşte ca Blanket să înveţe bunele maniere, aşa încât, când echipa Ebony a intrat în încăpere pentru interviu, Michael i-a arătat lui Blanket cum să strângă mâinile şi să salute. Lucruri mici, dar nu sunt ele cele care arată cât de mare e caracterul cuiva?
Sursa:
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu